Iubirile vechi nu se aruncă niciodată. Se dau mai întâi în două, apoi în patru, iar în cele din urmă, în șase zări. Ca să se facă din ele curcubee neplânse. Iubirile vechi își amintesc de moneda de trei lei, și de cea de 25 de bani, și de mâna tremurândă care forma un număr, vechi și el, de telefon, la poșta din centru, și de rugăciunea repetată de la intrare până-n colțul din dreapta, ca să nu fie cumva lăcașul acela miraculos al monedei înfundat cu resturile unei alte iubiri, abia încheiate … Dintre acelea care-ncepeau cu 3187… Acum, toate iubirile încep la fel, cu 074… Iubirile vechi se lasă într-un cotlon de viață. Să fie-acolo. Se scot, din când în când, mai ales vara, în dreptul ferestrei, să le bată soarele drept în inimă, să le mai încălzească puțin… Se adună la iernat în batiste curate, pentru lacrimi noi din doruri vechi. Se ridică spre lună în nopțile în care frig tălpile universului de drumuri demult nepurtate. Iubirile vechi nu mai au însă, niciodată, cuvinte. Se fac cenușă. Orice iubire veche are glas de cenușă. Nu-l recunoaște decât cel care știe cum să-și lipească urechea de inima veche, pulsând violet, în timpanul amintirii… O iubire veche e un tablou pe care ți-l pui pe peretele dinspre Viață și numai tu știi că, de fapt, e icoană. Sfințită la fiecare răsărit și sărutată-n taină, doar la praznicele mari ale ființei care-ai rămas după ea…
