Vine o vreme când obosești să te tot oprești din drum doar ca să-i aștepți pe alții să te-ajungă din urmă. Când nu mai ai rădbarea de a te preface că nu, nici vorbă, nu ți-ai dat seama că tocmai ai fost mințit. Când nu mai ai îngăduință față de ipocrizie. Față de prostia încoronată. Când nu mai joci în piesa nimănui. Când nu mai ai puterea de a striga în gura mare, de unul singur, adevărurile tuturor. Când înțelegi că viața e o aventură individuală, în care însă, păstrând reflexe biblice, de bătrân Noe, aduni în barca ta cu un singur loc, tot ceea ce crezi că merită salvat, uitând că plutești în lume pe-o coajă de nucă în formă de suflet. Când nu te mai ridici să oferi altcuiva locul în autobuz pentru că toți par, pe dinăuntru, mai tineri decât tine. Când îi dai dreptate ( a câta oară?) Micului Prinț, care te învățase încă din copilărie că ”omul serios” care ”toată viața făcuse numai socoteli și nu mai putea de trufie, nu e un om, e o ciupercă” (Antoine de Saint-Exupery). Când nu-ți mai pasă de convenții. Când recunoști (repede, prea repede) cuvintele strident fardate, pe care ți le scuturi de pe umeri, să n-apuce să-ți deseneze vânătăi… Când te trezești cu gândurile tale pe paginile altuia. Prost metamorfozate în vorbe ieftine, însăilate fără talent, dar ale tale, proaspăt furate…Când ți s-au răscolit rădăcinile pân-au ieșit din pământ, ca să dea la iveală povestea… Și-atunci juri c-o să pleci în lume. Dar cum s-o faci, cu rădăcinile celuilalt făcute laț în jurul vieții tale? Cu ce secure se taie blestemele-alea despre care-mi vorbeai ieri, spre apus? E noapte și timpul își deschide acum ochiul de ciclop, în fereastra de pe tocul căreia se desprind lepros urmele nesfârșitului privit înapoi. Între noi doi a crescut iarba aspră a unei lumi-degeaba. N-o taie nici coasa. N-o smulge nicio uitare. Uneori, când plouă, dă să mai miroasă a ultim zbor de libelulă, frânt în plasa îndrăznelii de vis nebun…
