După ce ieșeai pe ușă, aerul se răcea brusc. Vară sau iarnă, de fiecare dată, se întâmpla la fel. Pe măsură ce te îndepărtai, frigul înghițea totul, până și lumina se făcea verzuie, îmi acoperea fereastra ca un mucegai tânăr și de aceea nici nu te mai puteam zări, auzeam doar murmurul pașilor grei de cuvinte și oblojiți cu ultimul sărut, aproape rupt de pe buze. După ce ieșeai pe ușă, o vreme, literele îmi cădeau din alfabet. Îmi aminteam mai târziu că spuseseși ceva despre o lume în care trebuia să te-ntorci, dar nu-nțelegeam de ce tot repetai asta, fiindcă noi venisem cândva împreună dintr-o singură lume, n-aveai cum să pleci așa, de unul singur, chiar n-aveai cum… Viața curgea apoi ca un film mut. Mișcări repezi de supraviețuire socială. Convenționalisme. Grimase. Când se făcea noapte, călcai încet pe iarba viselor mele și atunci aflam cât de aproape sau cât de departe ești. Uneori îmi lăsai pe pragul pleoapei o silabă, o singură silabă de supraviețuire să-mi ajungă până vei veni. O prindeam de gânduri, așa cum își prind țigăncile în păr banii de aur și-mi plăcea să-i ascult sunetul în bătaia vântului dinspre apus… Între mine și tine s-au întins deșerturi și-au murit lumi. S-au modificat reliefuri și geometriile existențiale și-au schimbat formulele. Un singur lucru a rămas la fel: pasul tău trecând mirat peste iarba viselor mele, iar la final, silaba de supraviețuire, bănuțul meu norocos pus unul peste altul, să fie acolo, să se adune, ca să te pot răscumpăra doar pentru mine când va fi să fie și-o să fie…
