Motto: …Iti amintesti cand ti-ai infipt prea adanc privirea in sufletul meu?…
Azi aveam chef sa beau un vin rosu… intamplarea face ca prin frigider sa nu am nimic de baut… nu-i nimic…recuperez sambata la concert… Nu am mai avut o seara ca asta de mult. Mobilul inchis. Nu sunt disponibil pentru nimeni. Ma rog… aproape nimeni… Muzica de calitate… semi-intuneric si eu… lancezind pe fotoliul meu imens. Chiar aveam nevoie de o noapte in care doar sa ascult muzica… si atat. Mi-am lasat sufletul sa zburde printre lacrimi ciobite si mi-am adus aminte de tot ce am uitat…
Escapadele mele cu bautura se pot numara pe degetele de la mana. Avand si antecedente in familie, personalitatea mea are o problema in a ingurgita anumite lichide. Anul asta au fost cateva… Prima a fost cand a murit Laura Stoica… eram la un prieten… si am baut vreo doua zile… in ultima noapte m-a lasat singur…s-a pus sa doarma… la ora 8 jumate dimineata…. dupa multe sticle de vin, a urmat una din diminetile memorabile din viata mea. Plangeam… pe muzica Laurei Stoica… si ma intrebam de ce a plecat… dupa o repriza de doua ore de “Nici o stea” si “Mereu ma ridic”, am zis ca nu mai am lacrimi… scaunul in care stateam suportase deja destule, si am schimbat muzica. Phoenix… bad move… starea a continuat… sunt rare momentele in care te trezesti, metaforic vorbind, la orele 13.00 ca esti mut de beat… si ca ai plans toata noaptea ptr o fiinta pe care nu ai cunoscut-o niciodata. Sau?…
Urmatoarea “escapada” a fost cand a murit Adrian Pintea… atunci am preferat vodca. Ma imbat foarte greu. Uneori ma rog de mine… alteori nu… dar a murit cel care spunea ca vrea “un cer pentru doi”. Si durea. Amarnic. Au fost cateva zile triste… era absurd. Dar il iubeam mult. Il iubeam pentru ceea ce a fost. Pentru vocea lui. Pentru nebunia lui. Nu am vrut sa scriu nimic despre el atunci. Nu vreau sa scriu prea multe nici acum. Cuvintele chiar sunt de prisos…
Ultima “chestie” de anul asta… a fost de ziua mea… cineva a facut marea greseala sa ma lasa singur cu vodca… nu am reusit sa ma imbat… dar mi-am amintit cum e sa stai pe balcon sa fumezi acoperit de stele… locul ala imi aducea aminte de prea multe lucruri. Si cand te gandesti ca uneori ai impresia ca timpul se dilata. Si ca in fiecare din noi e ceva special. Doar ca am ingropat noi partea aia adanc… undeva in substraturile propriei atitudini vizavi de viata. Si te trezesti singur printre oameni. Iti dai seama ca nu ii cunosti pe cei din jurul tau. Si nu te cunosc… Si ai obosit sa numeri rasariturile. Si sa te lasi sa aluneci in hamac atunci cand “you just don’t give a fuck no more”. Dar mai exista speranta… pentru noi toti…
p.s. Si sambata ma duc la Iris… si o sa fie totul bine….nu?….