Flori şi Fluturi pe Iie
Încerc, pentru-acei ce n-o ştiu,
O veche poveste să scriu.
Ce pana-mi n-ajunge a spune
Din sufletul vostru veţi pune.
Cândva, iscusit, vreun faur,
Cu raze din suflet, din aur,
Această icoană stângace
Împrospătând-o, s-o-mbrace.
Trecutul prin arta-i să-nvie,
Căci Arta e apa cea vie!
În satele noastre de munte,
Ca oile, case mărunte
Ascunse sub gluga zăpezii
Sau prinse-n verdeaţa livezii.
La casa cu poartă înaltă,
Frumos înflorită de daltă,
O falnică poartă, să treacă
Trecutul ce-n ceaţă se-neacă,
Arcadele de la ferestre,
Prea sus cum au fost aşezate,
Par nişte sprâncene mirate.
Pe stâlpii, în şir ca o salbă,
Stă tâmpla-i frumoasă şi albă.
Cerdacul şi scara în faţă,
În carte cum stă o prefaţă,
Ca braţe, cu flori încărcate.
Te-ntâmpină, râd aplecate
Muşcate, garoafe, flori grele,
Bobocii, bondoci printre ele.
O casă ca cele de ţară.
Răsaduri, din ea se-nălţară,
Alesele rânduri de oameni,
Seminţele bune când sameni.
Gard scund, până-n fund să se vadă
Ce este, ce mişcă-n ogradă.
Şir, oale mărunte ori mari,
Ca-n basm căpăţâni puse-n pari.
Acuma pătrundem în tindă.
Porumbi atîrnaţi de o grindă,
Cei buni de sămânţă, frumoşii,
Cu boabe-aurite ori roşii,
Cu rânduri mărunte şi dese
Legaţi de foi lungi şi sumese,
Ca unele mâneci prea lungi,
Ce pînă în umeri le-alungi.
În lături sunt două-ncăperi,
Ce-ascund bucurii ori dureri,
Precum case mari de boieri,
Stau puse în cumpănă dreaptă,
Ca mîna cea stângă, cea dreaptă
Legate de trup, ori în joc
Voinicul stând prins la mijloc,
Prins între două frumoase
La fel ochenate, sfioase.
Odaia din latura dreaptă
Gătită e, oaspeţi aşteaptă.
Icoanele pe un perete
Par, şterse de vreme, portrete
Ce-n ochii voalaţi, plini de dor
Păstrează un farmec al lor.
O candelă, pururi aprinsă.
Lumina-i de taină, prelinsă
Îşi face sfielnicul joc
Pe busuiocul strâns smoc.
Mai sunt două laviţe joase
De oaspeţi oricând bucuroase.
Pe masă, deschis, un Ceaslov,
În grijile, râu, un ostrov.
Cu flori şi chenare vopsită
Şi stând după uşă dosită,
O ladă, aceeaşi ce-o dete
Simbria-i plătind, unei fete
Cuminţi, Sfânta Vineri pe vremuri.
Un vraf de hrisoave, răvaşe
Cu pricini din vremuri abraşe
Lăsate de vechi generaţii
Că nu mai cred împricinaţii
Dreptatea vreodată să-i vadă,
La ochi, cum stă veşnic legată.
Spre stânga, cealaltă odaie
Răsună un câmp de bătaie
Când lupta ajunsă e-n toi
Vătalele bat în război,
Urzeala prin dinţii de spată,
Un des stăvilar, strecurată
Şi trâmba pe sul e acuma
O apă ce-şi deapănă spuma.
În colţ, lat şi tare, un pat
Cu leneşi visări nededat.
Rotundă şi joasă, o masă
Având trei picioare, rămasă
Din moşi, din strămoşi, o străbună,
Ce-n juru-i urmaşii adună.
Pe poliţe lungi, în cotloane,
Ulcioare şi blide, coloane.
Mai este un tron cu mălai
Ca aurul, scump, când nu-l ai
Odaia-i lipită cu lut.
Acel ce aici e născut
De casă-i lipit, de pământ,
Din leagăn pân’la mormânt.
Nu vântură lumi depărtate,
Comori căutând, neaflate,
Ci duce o viaţă curată
Ca apa pe prund strecurată
Săltând pe pietrişul mărunt,
Săltând printre griji, câte sunt.