Când se lasă noaptea, pașii ei reci
Calcă cearșaful alb, ușor căzut,
Părul negru lin așezat pe umerii goi.
Mirosul de toamnă adie,
Perdeaua năvale la fereastră într-o furie.
Luceafărul în armonie.
Un scârțâit de scândură și foșnetul frunzelor,
Nu trezește pe nimeni,
În pași repezi tremurând de frică,
Cu ochii mari privind în luciul nopții,
Îndrumată’i calea în a lunii neferită,
Luceafărul o știe.
Se așează pe fundul de lemn,
Mâna’i fixă, metalul rece,
Zâmbește într’un colț de gură, apoi în celălalt
Se mișcă, se mișcă… și leagănul freamătă ușor.
Vântul prinde putere, rochia ei se înalță,
Luceafărul de’o vede.
Chipul ei lucește în clarul stelelor,
Părul sălbatec ceru il cunună,
Obrajii is reci, e amorțită,
Dispare în pași repezi spre culcușul călduros,
Perna o cuprinde, ochii cad ușor,
Luceafărul adie.
Autor: Alexandru George Iacob