În timpul ambițiilor noastre ne agățam cu disperare de viitor, în speranța că viitorul, va curge peste noi cu lauri, împodobindu-ne cu toată frumusețea fericirii visate.Ajunsă la noi, de fiecare dată, aceasta iluzie a fericirii,, sfârșește în topire, cu mult mai repede decât sloiul de gheață, aflat în calea razelor de soare iar timpu,l o trece grăbit în colecția prăfuită a memoriei . Purcedem așadar (precum niște vânători veritabili, spre fireasca căutare a altor și altor forme care ar putea s-o întruchipeze). Totdeauna însă, mai devreme ori mai târziu, vom constata cu amărăciune că fericirea, in esența ei ,este imposibil a fi deslușită. O vedem cu un pas mai în viitor decat viitorul care tot vine și vine peste noi. Timpul este cel ce ar trebui să aducă o corectie a acestor așteptări, iar eu, am speranța că, mă va fi împodobit demult cu luciditatea și maturitatea necesare pentru a fi mulțumit de prezentul care mi-a fost dat sa-l trăiesc și în care, să gasesc cu adevărat, simplitata cu care Dumnezeu a orânduit atât de armonios o relație între toate lucrurile pământești, și între toate cele ce sunt deasupra a tot ceea ce este pământesc. Așadar, adevărata fericire nu poate fi altceva, decât, dezrobirea minții, vasale unor idei imaginare, menite doar să ne epuizeze în numele unei glorii amăgitoare și egoiste. Eliberandu-ne de aceste gânduri puerile și precare, vom avea timp să ne bucurăm cu plenitudine de tot răgazul timpului nostru, pentru a ne recunoaște cu adevărat simpla și liniștitoarea noastră natură umană, atăt de subredă, atât de efemeră, care nu trebuie să pretindă, nici să epuizeze, nici să învrăjbească chiar daca toate se petrec în numele necunoscutei fericiri. Care,… există?