Am roşit în faţa iluziilor mele; ca orice om, am cunoscut căderea.., şi urletu-mi grotesc căzut pe stele, îngenunchea speranţelor averea. Un suflu viu cu coarnele tocite de liniştea ecoului divin, şi răzbunarea celor înflorite la marginea ruinelor de luni… pe oasele aceluiaşi destin înghesuiţi în case de nebuni.
Am râs apoi de planurile mele, şi cosmic râde şi un Dumnezeu; ce îşi atârnă fardurile grele pe ridul cel mai vechi din ochiul meu. Ce zori mă vor trezi la cuget, ce dulceaţă? Când incurabil cerul e fertil, am să mă-torc în mine, la copil, cu toate josniciile pe faţă.
Am stat de-a-lungul clipelor diurne, cu gestul mâinii schilod de cerşire; şi mi-am chemat tristeţile la urne, să mă voteze lider în iubire. Sunt clipe de-o eternă oboseală, în care-mi dorm deşerturile-n vine, aproape să sfârşesc o altă carte; mă mântuiesc de ea şi de greşeală, în hăul care duce către moarte şi tot mai mult mă-apropie de mine.
Am înnoptat în gloria-mi vulgară, de rămăşiţe, arte şi plăceri… şi mi-am trădat veninu-ntâia oară când am găsit în suflet grăniceri. Păzeau blestemul gustului din versul, zidit să facă ţăndări Universul. Ce greu e în parabole să taci, să-ţi plângi de milă-n spatele grădini; şi urc spre bolţi cu bezna pe trăgaci, şi-mi tot aştept în taină asasinii.