Nunta

De sâmbătă, la pocânzei,
Şi neamul lui şi neamul ei
s-au adunat cu lăutari
la casa fetei; socrii mari
Cu dar în casă au intrat
Şi cele bune au urat:

„Iubirea, pasărea măiastră,
Vă cânte pururi la fereastră,
Fiori în suflet răscolind.
În casa voastră aciuată
Să nu ajungă niciodată
A inimilor vitregie,
Să plece iar în pribegie!”

Din ploscă toţi trăgeau o duşcă,
Trăgeau pistoale, foc de puşcă
Să se audă-n alte sate,
Cum datinile sunt lăsate.

La nunta din povestea mea,
Atâta lume petrecea
Şi-atât de des era alaiul,
Că n-avea loc să pice paiul.

A fost poftită şi vecina
Uitată să îi fie vina!

Frumoase fete sunt la ţară,
Ca florile de primăvară.
Mireasa între ele pare
O spumă, vis şi arătare.

Cum una e pe cer şi luna,
Albastra floare, numai una,
Pe umăr stâng, în chip de-altiţă
Îi da un aer de domniţă.

Florin o pierde din privire
Priveşte cu nedumerire:
Cum floarea-i de pe pălărie
E mai frumoasă-aici, pe iie?

Şi după ce s-au cununat
La faţă parcă s-au schimbat.
Uniţi prin sfântul legământ
Pluteau departe de pământ.

Iar dintre toţi, ca mai bătrână,
Bunica, ridicând o mână,
Le dete binecuvântarea.
Simţea în suflet uşurarea,
Că visul ei s-a împlinit:
Ileana, viaţa şi-a rostit.
Spre lumea umbrelor pribeagă
Jos lasă-a vieţii grea desagă.

Afară-i pusă masă lungă
Pentru cei mulţi să se-ajungă

Cinstesc din ţuica cea bătrână,
Ca roata, plosca-jur o mână.
Pe masă, lungul ei cât ţine,
Movile, blidele prea pline,
La care foamea se aţine.

Din pântecoasele ulcioare,
Momâi de lut fără picioare,
Se scurge vinul ca o apă
Pe jghiab îngust, pe gât cum scapă.

Ce cântece neîntrecute
Trăgeau ţiganii din lăute,
Din gură, din bătrânul nai,
Că greu oftând te pomeneai!

Bătrâni cu feţe-nduioşate
Cereau tot cântece uitate,
Ascunse-n piepturi de lăute
Din vremuri mari şi petrecute.

Arcuşul are-alunecuş,
Lăutei i s-a pus căluş.

Cu glume şi chiuituri,
Cu scornituri şi pişcături
Nuntaşii vremea şi-o petrec.
Nu scapă nimeni, ca la moară:

Că-alt an la un Lăsat de sec,
Era, mai multe nu, să moară.
„Era păcat de lapte-n oală!”
Zicea, de-l întrebai de boală.

Râdeau de babele colţoase,
Ce fetelor le pun ponoase.
Aruncă ghemul drept sub pat,
Să vadă dacă-i măturat.

Râdeau de unul, Moş Chesat,
Ce până-a nu intra în sat,
Gândind că n-o fi bine-acasă,
Făcea acolo rost de masă.

Că Stan, şi-n zile când nu-i praznic,
Stă stâlp la poartă ca un paznic.

Râdeau la fel că mama Floarea
Muncea pe brânci şi sărbătoarea.

Că Safta are mână scurtă,
Nu dă săracului o turtă.

Că Radu are mâna spartă
Rămâne truda lui deşartă.

Ori de Ion că-i vorbă lungă…

Pe toţi va râsul să-i ajungă.

Venea apoi un lăutar
Şi fiecare-i da un dar,
Dar naşul este cel mai darnic
Şi cel mai iscusit paharnic.

Pornitu-s-a apoi un joc!
Cei tineri au sub talpă foc.
Ce sârbe, hore, ce bătute
Trăgeau ţiganii din lăute!

Ţinură toiul până luni,
Când nu erau de lucru buni,
Greu minţile să ţi le-aduni!

Cu lăutarii au plecat
La nuni, în cel’lalt cap de sat.
Ca peştele dând de uscat,
Jucând şi-aici în bătătură,
Li s-a mai dat de băutură.

S-au risipit, morţi, pe la case
Când soarele se aplecase
Pe cumpăna lui jos şi scapă
În zarea sură, ca sub apă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

15 − four =