Ne vedem joi

Slogan:… joia-n care tresari cand simti cum te scrutez cu ochii nepatrunsi de nimeni…

Undeva in fundal, Kings of Leon ma descanta. Si ma asez pe fotoliu, gandind in ritm de trap, ca azi ar fi fost o joi buna de visat. Sunt unul din acei oameni care nu sunt perfecti. Unul din acei oameni care face si greseli. Sunt unul din acei oameni care isi sadesc trezirea din buza unui inceput. Undeva in mine, mai exista cateva ramasite din “Libertatea Urii” a lui CTP. In timp ce imi pierdeam timpul facand pe electricianul, ma intrebam de ce nu am invatat sa fim putin mai altruisti? In primul rand cu noi. Avem un stil inconfundabil de a dramatiza totul. De a face din suferinta un spectacol . Daca mergi pe strada si privesti oamenii din jur, vezi ca toti merg cu capul plecat. Ma intreb ce s-a intamplat pe parcurs. Asteptam de la ceilalti sa se comporte perfect. Imi cer scuze pentru lucrul asta. Imi cer scuze doar pentru mine. Celorlalti am obosit sa le deschid ochii. Abrutizam sentimentele si luam totul ca pe o lupta cu celalalt. Cand ai stat ultima data sa te intrebi unde ai gresit tu?… Ma gandeam eu…

Undeva pe parcurs am ridicat stacheta sus. Foarte sus. Uneori ma intreb de ce. Alteori mi se sopteste “din regie” raspunsul. E greu sa ma ridic la propriile asteptari. Pe ceilalti nu ii mai implor sa ajunga acolo. Ii respect asa cum sunt ei. Am devenit absurd de realisti. Un visator e un fel de “paria” al societatii. Si nu am invatat inca sa ne educam in asa fel incat sa nu ne plangem de mila. Sa strangem tare din dinti si sa mergem inainte. Simtim nevoia sa comunicam. Dar nu o facem. De teama. De teama de ridicol. De teama de reactia celor din jur. Oare cand am uitat sa traim pentru noi? Oare cand au devenit vorbele celorlalti mai importante decat propriile noastre idei? Ne substituim timpului in speranta ca se va intampla ceva. Preferam sa “boicotam” ziua, jinduind mai apoi in timpul noptii dupa lumina. Ne plac micile “conspiratii” din fata blocului. Ne plac comploturile, atata timp cat nu suntem implicate in ele. Si dupa aia ne plictisim…

Nu avem incredere in propria persoana. Si ca rezultat, nu avem incredere nici in cei din jurul nostru. Ii spuneam unei fiinte dragi ca prefer sa fiu dezamagit in fiecare zi, decat sa nu mai am incredere in oameni. S-a uitat la mine zambind asa cum o facea doar cateodata… si mi-a raspuns…”SI eu…”. Ne neglijam propriile idei in speranta ca cineva ne va remarca si ne va duce pe culmile gloriei. Acel “15 minutes of fame” a devenit un lait motiv pentru noi. Acuzam in stanga si in dreapta ca suntem nedreptatiti, dar nu facem nimic in directia asta. Ne e teama de consecinte. Parca nu vrem chiar asa de tare sa se faca dreptate. Ca, vorba aia, “fiecare tre’ sa traiasca cumva”. Ne mutilam visele, nu ne respecta intimitatea si spatiul personal (revin cu un blog despre asta), invadam viata celor din jur doar pentru ca ne simtim singuri. Si nu ne pasa ca si ei sunt singuri, uneori pentru ca asa vor. De ce facem asta? Poate ca suntem toti in cautarea acelei “ clipe de afectiune”…

Mi se reproseaza de multe ori ca ceea ce scriu e prea dur. Ca se regasesc unii oameni printre cuvintele mele. Ca nu ar trebui sa scriu asa de sincer. Ca nu ar trebui sa desconspir detalii atat de concrete din viata mea Sau ca ar trebui sa ma iscalesc cu “orice asemanare cu persoane reale e pur intamplatoare”. Ar insemna sa ma cenzurez singur. Si, oricat de crud (vorba cuiva) as fi, nu pot sa imi ucid visele. Am fost certat, am fost tras la raspundere, am fost luat la intrebari, am fost chiar si acuzat ca nu am voie sa scriu despre cei din jurul meu, pentru ca se simt ofensati.(cititi mai sus….chestia cu altruismul). Stiu ca am starnit reactii adverse. Stiu ca voi mai starni. Stiu ca ma voi mai enerva. Stiu ca voi mai face prostii. Dar nu imi cereti sa nu scriu despre voi. E o realitate pe care fiecare o interpreteaza dupa propria capacitate. Nivelul de intelegere al lucrurilor difera de la om la om. Si nu mai stim sa fim umili. Cum poti explica unei persoane cu 8 clase despre tacerea din noptile lui Blaga? Discriminare? Nu. Deloc. Si nu mai dati vina pe “timpurile alea”. Daca vroiati sa faceti ceva, ati fi facut. Nu?…

Am realizat ca nu e atat de important IQ-ul. Ci intensitatea cu care simti. Iar atunci cand esti ranit…ca stim cu totii ca se mai intampla… te erijezi drept victim, si juri ca nu vei mai simti niciodata. Il urasti pe cel care ti-a provocat durere. Si il consideri vinovat pentru ceea ce ti se intampla. Pacat… ar trebui sa ii multumim si sa mergem inainte. Pana la urmatoarea suferinta… Ar trebui sa invatam sa ne detasam. Sa privim lucrurile din afara. Si nu ar trebui sa ne ucidem simturile in fasa… dar suntem doar oameni….si suntem supusi greselii… si… si eu sunt la fel….

Tu cand ai fost altruist ultima data?…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

seventeen + fifteen =