De amintire e furată…
Plimbându-se-n zăvoi odată,
Sub bolţi de sălcii plângătoare,
Era o tihnă şi-o răcoare!
Pe pod, la mijloc s-a oprit
Şi ochii ei n-au mai clipit.
Pe faţa apei viorie,
Ca pe o pânză străvezie,
Pluteau flori mari strălucitoare,
Flori mari de aur strecurate
Prin frunzele întunecate.
A înţeles că-i arătare.
Cu ochii-nchişi i se năzare
Că podul este un război,
Ce ţese-n tihnă în zăvoi
A apei pânză nesfârşită.
Cu gândul la acea minune,
Ea nu mai e neliniştită.
Pe suluri, borangic va pune
Şi va alege în urzeală
Flori, flori de aur din beteală.
Aidoma cum fu visată
Lucră marama minunată
Din borangic, cu flori aleasă
Să-i fie vălul de mireasă.
„Cum nu e pentru cununie,
De moarte giulgiu o să-mi fie”
Marame până-atunci au fost,
Dar n-aveau flori topite-n rost.