Între Dezamăgire și Speranța

Și-acum îmi amintesc jocuri de lumini, ce cresc în ochii tăi atunci când îi privesc,
Și totul mi se pare firesc;
Găsesc în ei lucruri după care tânjesc,
Sclipiri mă înconjoară și mă încălzesc,
Topesc ghețari care îmi îngrădesc,
Sentimente pe care nu mai reușesc
Și nici nu vreau să le opresc, NU!
Glasul tău astupă glasul rațiunii,
Mă simt nemuritor în infinitul fracțiunii de secundă,
Cad pradă ficțiunii unui vis neîmplinit,
Mă simt contopit cu un suflet care poate fi menit,
Când dintr-o dată!
Luminile se sting în jurul meu?
Mă afund în întunericul greu,
Aud o voce și simt o mâna pe umărul meu…

Mi-aduc aminte lucruri pe care nu le pot exprimă-n cuvinte,
O imagine cu-n univers format doar din noi doi
Lumea peste care acum cad ploi de amintiri,
Cuvinte, atingeri, priviri….

Ne-am cunoscut într-o seară, la un baieram
Mi-aduc aminte fiecare gest al tău,
Ce fericiți eram că am găsit ce-am căutat atâta vreme
Cu ține am uitat de necazuri, probleme
Și curios,am găsit chiar teme comune de discuție,
Care făceau că totul să fie perfect,
Care ne făceau să aparținem cercului select: al celor care cred că știu ce e iubirea…
Dar normal dezamăgirea și-a făcut prezența la un moment dat;
Și-am aflat că nu eșți ceea ce-am sperat să fii
Deși atingerile tale le simt încă,
Deși… în suflet mi-ai lăsat o urmă adâncă…
Nu regret!
Căci am învățat încet că tot ce mi se întâmplă face parte din mine
Deci o parte din ține mă întregește cumva !?
Dar nu pot să nu mă întreb oare cum va reacționa ea…
Când va citi sirventă asta, se va schimbă?
Va încerca să facă ceva, nu știu
Sau chiar mai bine…

Abia acum încep să simt ploaia rece
Și-aud aceași voce care spune:
“Lasă totul trece!”
Dar eu sunt cel ce credea că a învățat că demonii au fețe de îngeri,
Și îngerii de fapt nu există,
Privirea-mi tristă țintește dezorientată și-n ea insistă,
Rugăminți atât de fierbinți încât,
Ar întunecă minți și totuși,
Nu mai pot să văd în ochii tăi ce simți,
Și-mi vine să plâng dar strâng din dinți,
Și-atunci cuvintele sunt lacrimile sufletului meu,
Dar numai eu știu dacă mai e sau nu al meu,
Sau nici eu nu mai știu oricum mi-e greu,
Să las totul în urmă,
Căci tu mi-ai furat visul /!\
Și-acum mă confrunt cu abisul în care-am căzut,
Și vreau să te întreb:
“Câte suflete te-au urmat și s-au pierdut?”

Acum încetul cu încetul am realizat
Că tot ce mi-a rămas de la ține sunt:
2 poze și-o brichetă aruncată într-un sertar undeva, ah!
Și mii de amintiri în care eu cine eram?
Șarpele sau Adam?
Da` n-am nici un motiv să spun că n-am ținut la ține,
De când am spus că “mai vorbim” au fost zeci de suspine,
Și-încă te-aș mai vrea !
Dacă ai intră prin efracție în viață mea,
Dar aș fi mai rece,căci acum știu,
Tot ce-i frumos repede trece,
Iar dacă m-ai întreba ce-am mai făcut ?
Ți-aș răspunde că m-am renăscut:
Și c-am aflat ce-i aia “moarte”
Iar despre dragoste ți-aș spune că-i o pacoste
E doar un sport extrem….de care mă tem !

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *