Un capitol oarecare…
– Ticalosule, sunt pe patul de spital intr-o tara straina… nu ai mai sunat de o saptamana. Multumesc pentru grija pe care mi-o porti… si a inchis. Niciodata nu am urat mai mult sunetul de “ocupat” al telefonului. Cu sufletul ravasit pe o parte, nu conteaza care, am incercat sa imi amintesc unde i-am notat numarul de telefon. La naiba, nici acum nu am reusit sa imi iau alt telefon. Si asta nu mai merge… Nu are de unde sa stie ca nu mai merge deloc. Chiar nu mai am cum sa ii explic. Cu ultimele sfortari mentale, imi amintesc ca l-am scris in agenda. Sunt doar 200 de pagini in agenda, sansele de a-l gasi repede scad dezamagitor de mult…
L-am gasit in cele din urma. Formez… Are telefonul inchis. Si eu sunt la mama naibii, departe de casa. Nu trebuia sa accept propunerea de a munci departe de casa. Dumnezeule… cat am gresit. Formez numarul inca odata, in speranta ca am avut o criza de personalitate si l-am notat gresit in agenda telefonului. Nimic. Telefonul inchis. Cred ca incep sa inteleg…
Constat in sinea mea ca am intrat iar in rahat. Am neglijat-o. Si era ultimul lucru pe care trebuia sa il fac. Mi-am promis mie ca o sa aiba parte de o nunta asa cum merita. Si acum… Acum stau la mila unui nenorocit de telefon. Si sunt si departe de casa. De oameni la care pot sa apelez. Si azi e doar joi… pana saptamana viitoare mai sunt… prea multe zile. Postul de radio atat de familiar are darul de a ma irita nemaipomenit in aceste clipe. Parca playlist-ul baietilor e facut sa ma ajute pe mine sa rememorez toate lucrurile aberante facute in ultimele luni. Si totusi, nu trebuia sa ajung in situatia asta. La naiba, o iubesc! Trebuie sa gasesc o cale sa ajung la ea. Trebuie sa gasesc o solutie. Ma simt ca naiba stiind ca e acolo. Bolnava. Singura. Si ca sunt atat de absurd uneori…
“Iti faci singur rau daca te intorci in constructii… de ce te risipesti in cauze in care nu ai ce cauta?…” Cuvintele ei imi rasuna in minte de parca ar fi fost rostite cu cateva clipe in urma. Si se infig in mine litera cu litera. Imi simt durerea in silabe. La naiba cu facultatea. La naiba cu tot. As vrea sa ii urasc pe cei care m-au “constrans” sa ma intorc in constructii. In momentul de fata, nu pot decat sa ma urasc pe mine, cu pauze de revenire. Stupid… am fost stupid… dar nu am reusit sa gasesc alta modalitate de a face bani. Ce absurd sunt. Ce scuze penibile. Sunt aici doar din cauza mea. Avea dreptate. Trebuia sa caut alte solutii. Doar ca nu mai aveam putere sa o iau de la capat. Daca intelegeam de atunci ca pentru ea merita. Ca ea e altfel. Poate acum eram si eu cu ea acolo. Si nu era singura. Si bolnava. Intr-o tara straina… Mi-e dor de ea.
Formez numarul de telefon pentru a patra oara. Suna… clipele trec de parca ar fi legate la picioare cu bile de fier. Incerc sa respir printre vibratiile telefonului. “Alo…”
”- Sunt bine. De ce m-ai sunat?… ” Cu un glas scazut imi spune ca i-a fost putin rau… si ca acum e bine.
– Ce s-a intamplat?… reusesc eu sa soptesc… speriat aproape la fel de tare ca ea. Eu nu te-am sunat pentru ca…. Lasa, asta nu e important acum. Spune-mi ce e cu tine. Scuzele mele penibile pot fi calcate in picioare de catre mine si mai tarziu. Te rog spune-mi ce s-a intamplat…. Te iubesc…
– Nimic. Nu s-a intamplat nimic. Mi-a fost putin rau… dar acum sunt bine….se aude de la capatul celalalt si o stare de gheata ma invaluie incet.
– Cum nimic? De ce esti la spital?… te implor spune-mi ce s-a intamplat…
– Nimic… nu s-a intamplat nimic. Din pacate nu sufar de nici o boala incurabila. Sunt bine… Mai vroiai sa imi spui ceva?…
– cred ca…. nu… lasa… te rog sa ai grija de tine…. te rog din suflet… te iubesc… daca mai are vreo relevanta… noapte buna, iubita mea….reusesc sa mai ingaim cu un glas ingrosat de tusea care tocmai a pus stapanire pe mine. La naiba… Sunt pe cale sa o pierd… Si nu pot sa permit asta. Nu. Chiar nu… Trebuie sa existe alta solutie… Trebuie sa o gasesc… o iubesc prea mult… Oare mai vrea sa fie sotia mea?…
Raspunsul se pierde prin fumul de tigara transformat in fantome irezistibile…
(va urma)