Florin e? Cine altul poartă
La pălărie floare-albastră?
El trece mândru pe la poartă
N-o caută, de drum îşi vede
Ileana, ce uda o glastră,
Îl vede, vine şi nu crede.
Ce lovitură fără milă!
Se simte singură, umilă,
Cu sufletul adânc rănit
Ca un copil din joc gonit
Şi-i tristă toată ziulica.
Mâhnită este şi bunica,
O umbră cumpănită-n pat
Pe vremuri fusul ei n-a stat.
Sfârşită e de-acum de boală
Pisica-i toarce lin în poală,
Încolăcită, somnoroasă.
Alb caer, blana ei pufoasă.
Ileana nu o bagă-n seamă,
Că nu-i mai arde-acum de şagă,
Stând ca-n rastel o biată flintă
Când vânătorul o alintă.