Nu priveste cu ochii, ci prin ochi!

What’s the difference?

Diferenţa e: până unde laşi să intre lumina atunci când deschizi ochii.
Cineva va spune: Îmi imaginez că există o diferență, dar vreau să știu în ce constă, nu doar să o văd afirmată ca axiomă. Aha, deci vrei să spui că nu privim doar cu globii oculari, ci și cu nervii optici, cu bulbul vizual occipital, ariile de asociere din jur, de fapt, cu tot creierul, cu dispoziția de moment, cu emoțiile, experiențele trecute, credințele, ideile, așteptările, cu prejudecățile, virtuțile și caracterul, cu toată maturitatea de moment, și de asemenea cu “punctul de asamblare” de care pomenește Don Juan, șamanul amerindian al lui Carlos Castaneda?

Să încercăm o logică.
Procesul de “a privi cu ochii”, ştiinţific vorbind, implică inevitabil o activitate a nervilor optici care se bazează pe axiome ce pot fi la fel de discutabile ca şi statusul meu pe care-l catalogai că ar avea impertinenţă de adevăr absolut.

La ce mă refer?

Să povestim puţin.
Lumina reflectată de obiecte trece prin cornee care contractă muşchii din jurul ochilor pentru a-şi ajusta cristalinul şi a focaliza adecvat razele de lumină. Acestea sunt conduse ulterior spre retină unde o armată paşnică de celule fotosensibile (unele înarmate cu conuri, celelalte cu bastonaşe) preiau lumina şi o transformă într-un mesaj informaţional pe care îl transmit, prin celulele interneuronale, unele suferinde de bipolaritate, şi celulele ganglionare, sub forma unui impuls, prin nervul optic, către creier.
Bineînţeles că razele de lumină se intersectează atunci când pătrund în cornee şi retina va primi orice imagine privită într-o formă inversată, creierul fiind cel care este responsabil pentru a o interpreta corect şi întors. Dar suntem oare siguri că o interpretează corect şi întors?
Bineînţeles, creierul fiind un organ extrem de complex şi dezvoltat diferit de la un individ la altul, orice imagine se va personaliza şi va fi diferită. Chiar dacă eu şi tu, am privi, conceptual vorbind, o imagine cu creierul lui Einstein, imaginile pe care noi le vedem sunt diferite. Mai mult decât atât, capacitatea de procesare a imaginii respective de către creierul meu este diferită de cea a creierului tău şi astfel există o întârziere cu durată diferită de la un individ la altul între momentul în care lucrul se întâmplă şi noi îl percepem. Infinitesimal, trăim mereu în trecut.
Prin urmare, toate aceste descoperiri care arată cum funcţionează ochiul au fost făcute prin observaţie, prin studiu, prin “a privi cu ochii”. Şi, din moment ce ochii sunt atât de înşelători şi privirea e atât de personalizabilă, nu avem nicio certitudine că toate cercetările prezentate mai sus pot fi fără tăgadă luate drept adevăruri, oricât de intens ar fi dovedite experimental.
Însăşi matematica, care-şi propune să fie un limbaj comun al creierelor, se bazează pe axiome pe care dacă le “priveşti” altfel, poţi demitiza întregul domeniu. Ce-ar fi dacă axioma alegerii n-ar fi adevărată?
Şi atunci rămânem la ceea ce şamanic se numeşte “punct de asamblare”, dar care are corespondent în orice credinţă şi care e dat de acel interior inexplicabil care poate funcţiona doar în starea de a fi inexplicabil, cel care “priveşte prin ochi”, denumit deseori cu un termen suprauzat: suflet.
De acolo şi simplitatea statusului meu pe care l-ai catalogat drept axiomă. Cu cât oferi mai multe detalii, cu atât personalizezi mai mult un adevăr şi îl faci mai greu de acceptat pentru ceilalţi. Există, într-adevăr, şi adevăruri profund personalizate care sunt acceptate de un număr mare de indivizi şi pot crea iluzia de “la fel”, dar, aşa cum afirmă şi Gustave le Bon, caracterul unor astfel de mulţimi care par că au un suflet comun e tranzitoriu şi păleşte rapid, indivizii componenţi acţionând cu totul diferit faţă de cum ar face-o în mod independent. Dar asta e o altă discuţie şi e doar tangenţial relevantă aici.
În plus, nu consider că e bine să raţionalizezi şi să încerci să-ţi explici inexplicabilul pentru că aşa îţi impui “să vezi cu ochii” şi uiţi “privitul prin ochi”, singura calitate care ne face umani.
În rest totul e semiotică, orice grad de dovedibilitate i-ai asigura.

OMG, wall of text! I bow to your extensive & refined knowledge

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *