Ajuns acasă, el dejugă,
Adapă boii mai în fugă,
Descarcă fânul, cât o claie,
Se-mbracă cu alt rând de straie,
Se mai gândeşte, stă şi-mbucă,
Parcă nu-i vine să se ducă.
Dar când se lasă noapte, pace,
Nemaiputând de lucru-a-şi face,
Apucă drumul ce îl ştie,
Cu floarea prinsă-n pălărie.
Şi luna, stelele – scântei
Îi luminau spre casa ei.
În noapte, casa pare mică
Şi albă, piept de rândunică,
În care-o inimă tresare
La orice foşnet şi mişcare.
Când trece pe sub poarta naltă
Pe altă lume e, pe altă.
Fidel, rău câine, ca turbat,
Pe lângă el s-a gudurat.
Tiptil se suie în pridvor
E viu mirosul florilor.
Deschisă este o fereastră.
Stăpâna casei, o sihastră,
Cu un obraz pălit şi supt,
Ţesea-n război neîntrerupt.
„Mă luai după o gură rea,
Ce harnică e draga mea!”
Simţind adânci păreri de rău
Că s-a purtat hain şi rău,
I-aruncă sprinten pe fereastră
Înfiorată floare-albastră.
Dovada scumpă de iubire
Se prinse între fine fire.
Când floarea-n pânză a intrat,
Ileana s-a cutremurat.
Florin păşi întins în tindă,
Lovindu-şi capul de o grindă,
În graba-i draga s-o cuprindă.
Cu lacrimi mari de fericire
Plângea iubita în neştire.
Din stropii ochilor, calzi, grei,
Pe iie licăresc scântei.
Simbol de lacrimi şi săruturi,
De-atunci se pun pe iie fluturi.
De împăcare, după sfadă,
El i-a adus în dar o furcă,
Pe-al cărui lujer, dungi se urcă
Ca nişte şerpi ce se înnoadă.