Am intalnit-o intr-o seara in metrou,
Si m-a facut sa simt un fior, .. oau..
O fetita singura intr-o lume nesigura si fara nici un erou,
Am intrebat-o ce-i cu ea,
Si m-a privit in ochi cu bagare de seama,
Incercand sa-si dea seama ce-nseamna, intrebarea mea,
Si daca nu cumva, ar fi mai bine sa nu raspunda la ea…
Si s-a oprit din a aluneca, stergandu-si lacrimile cu maneca,
Spunandu-mi ca n-are nimic,
De parca n-aveam dreptul sa-i stiu suferinta…
Mi-a spus ca e doar suparata un pic.
Dar albastrul din ochii ei mi-a picurat in suflet si m-a facut sa ma simt mic…
(Si atunci am inteles c-o doare)
M-am asezat langa ea si-am intrebat-o unde vrea sa coboare,
Dar m-a privit, fara sa spuna ceva…
Iar eu as fi vrut sa-i spun:
“Fetito, daca tu ai fi fost Eva, am trai si acum intr-o lume pura”
Iar in loc i-am spus “N-ar trebui sa fii acasa acum? “, si m-a privit cu ura…
Am inteles ca lucrurile nu sunt cum ar trebui sa fie
Tocmai acolo unde sufletul ar trebui sa stie, ce-i linistea…
Dar in mintea ei in locul unui camin cald era doar o casa pustie,
Iar culoarea copilariei era cenusie…
Tinea in mana poza unui om in varsta si era gata s-o sfasie,
Sperand ca o data cu ea o sa distruga si acea fasie…
Din viata ei, care o face sa-si doreasca sa nu se fi nascut,
Iar lacrimile ei ardeau mult preamult,
Mai mult decat puteam eu sa indur,
Si ma zdruncina urletul ei tacut…
Iar atunci cand am plecat
Mi-am dorit doar sa pot s-o las fara trecut,
Si as salva-o…
As cumpara o aripa de inger…
Si as elibera-o…