Iubirea nu este un sentiment. Iubirea este voința de a trăi pentru binele comun.
Până la apariția cetăților oamenii trăiau în grupuri organizate în jurul unui “strămoș al cunoașterii”. În majoritatea cazurilor bunurile erau la dispoziția tuturor. Odată cu apariția cetăților au apărut cei care își doreau mai mult decât aveau nevoie. Tot atunci au apărut inclusiv noțiunea de sărăcie, de scump și, implicit, de foamete. Spun aceste lucruri doar pentru a evidenția apariția “primelor” concepte cu impact social până în zilele noastre. Cetatea însemna de fapt un cotlon unde, cei ascunși acolo, prin incidența situației, trăiau experiențe necunoscute până atunci speciei umane. Ideea de bunuri, de valoare și de proprietate este invenția celor care, din păcate, au descoperit cum se poate ajunge la resursele din natură fără a merge personal în natură. Cetățile, la început, nu au apărut ca anumite persoane să se apere din interior, ci ca să nu fugă cei închiși acolo. Am divagat puțin de la subiect cu scopul de a va arăta cum au fost inventate anumite concepte pe care noi, astăzi, le considerăm parte a realității noastre. În debutul acestui articol spuneam că iubirea nu este un sentiment. Este adevărat. Afirmația respectivă am făcut-o pentru faptul că în concret iubirea nu are nimic în comun cu sentimentul dragostei. Iubirea este un banal concept inventat odată cu inventarea cetăților și religiilor. “Iubirea aproapelui” este adevărata iubire/voință care putea/poate ține unit un clan sau pe locuitorii unei cetăți. Din acest motiv dumnezeii religiilor vorbesc și îndeamnă/obligă la iubire fiindcă se referă de fapt la ideea de înzestrare a omului cu un anumit tip de voință necesar vieții la grămadă. Când spunem cetate/stat/guvern, spunem de fapt voință, iar când înfăptuim voința nu facem altceva decât să trăim/acceptăm/înfăptuim iubirea/legile/religia cetății în care suntem/trăim. La sfârșitul secolului al Xvlll-lea a fost inventată “iubirea” așa cum o cunoaștem astăzi. De atunci (de mai mult de 200 de ani) iubirea este confundată cu sentimentul dragostei și cu căsătoria din motive sentimentale. Iubirea aceasta înseamnă de fapt a vrea binele celuilalt cu scopul de a susține binele universal. Acest “bine universal” cu timpul s-a personificat în ideea de zeitate cu calități protectoare atât de necesare existențialității omului de cetate. Prin urmare, iubirea este o decizie rațională, o alegere între două posibilități. Răul devenind astfel lipsa voinței.
În timp ce dragostea urmărește interesul subiectiv, iubirea, încearcă să ne încredințeze binelui obiectiv, binelui comun/spiritual. A te căsători din dragoste înseamnă a te încrede într-o emoție, adică în ceva efemer. Dar, a te căsători din iubire, așa cum s-a întâmplat în trecut și încă se mai întâmplă încă în multe regiuni de pe Pământ, înseamnă/însemna să urmezi o voință impusă din exterior. De mii de ani căsătoria aranjată tocmai aceasta înseamnă: o uniune pe viață în favoarea “binelui suprem”. Acesta este și motivul pentru care religia proclamă căsătoria ca fiind o contractare pe care doar moartea o mai poate desface. De ce ? Pentru simplul fapt că iubirea nu a fost niciodată un sentiment, ci o voință impusă de “binele universal” care avea/are în administrare cetatea. Sentimentele sunt doar stări efemere, din acest motiv în viitor căsătoriile din dragoste vor dispărea cu siguranță în multe regiuni de pe glob. Căsătoria efectuată prin voința celor care o contractau a fost o metodă/pârghia prin care se putea ajunge la iubire, la “binele suprem” de care aveau nevoie cei care au inventat rostul cetăților, valorilor, proprietății etc. Va urma.