Calea intelepciunii

Stau liniștit la fereastră și privesc cum cad frunzele, cum înfloresc florile, cum vin anotimpurile și pleacă; Nu mi-aș putea dori o viață mai bună.

Să ne facem timp pentru a visa, timp să ne aducem aminte, Și pentru a atinge infinitul. Să ne facem timp pentru a FI.

Toate necazurile oamenilor vin din incapacitatea lor de a sta singuri și tăcuți într-o cameră goală.

Marea fericire constă în a nu dori ceva anume, în a nu fi ceva anume, în a nu merge într-o anume direcție.

Nici nu-i nevoie să ieși din cameră… Stai la masă și asculă. Sau nici măcar, ci doar așteaptă. Dar nu aștepta ceva special, stai nemișcat și singur. Și vei vedea lumea care ți se va dezvălui de bună voie. Se va așterne pur și simplu la picioarele tale.

Cunoaștere era în toate lucrurile. Lumea era ca o imensă bibliotecă iar cărțile ei erau pietrele, frunzele, iarba, pâraiele… Învățam ceea ce numai copiii naturii învață vreodată și anume să simțim frumusețea.

Orele în care mintea ne este robită de frumusețe sunt singurele ore în care trăim cu adevărat.

El (indianul american) crede în forța tăcerii – semnul echilibrului perfect. Tăcerea este cea care ține în echilibru trupul, spiritul și mintea. Cel ce știe să-și țină firea netulburată de furtunile existenței, asemeni unui copac în care nu tremură nici o frunză, asemeni unei ape nevălurite, acela este înțeleptul și acesta e drumul ideal în viață… Și dacă-l vei întreba: ”Care sunt fructele tăcerii?” el îți va răspunde: ”Autocontrolul, rezistența – adevăratul curaj, răbdarea, demnitatea și respectul. Tăcerea este cheia de boltă a caracterului.”

Ieși din casă la răsăritul soarelui: dansează pe o pajiște – ori asează-te lângă un pârâu și mulțumește-te doar să exiști, Curgerea apei își va lua toate grijile și le va duce departe în mare.

Nimic nu-i va mulțumi pe cei ce nu se știu mulțumi cu puțin.

Câteva mere, niște marmeladă de casă, un bilețel scris în grabă, un snop de flori galbene, o pietricică colorată, o cutie cu semințe, o sticluță de parfum goală, ăsta-i farmecul… Nu-i nevoie de diamante sau flori trimise prin comisionar!

Mai puțin înseamnă mai bun.

Nu poți avea TOT-ul. N-ai avea unde să-l pui.

Soarele dimineții, pământul dulce de primăvară și marea liniște.

Abia când sunt singur florile își intră în drepturi; atunci când le văd cu adevărat. Le percep ca prezențe.

De optzeci de ani încoace, zilele mele încep întotdeauna la fel. Nu e vorba despre o simplă rutină, ci despre un fapt esențial al vieții mele. Mă așez la pian, și cânt două preludii și o fugă de Bach. Nici nu-mi imaginez cum aș putea face altfel. E un fel de binecuvântare adusă casei. Dar nu numai atât. Pentru mine înseamnă și o eternă redescoperire a lumii în care am bucuria să fiu și eu o parte. Și îmi ține trează atenția să pot surprinde minunea existenței, dându-mi acel incredibil sentiment de mândrie a faptului de a fi o ființă umană.

Nu poți aduna toate scoicile frumoase de pe plajă. Ci doar câteva. Și tocmai ăsta e farmecul lor – că sunt câteva.

Miracolul omului nu constă în a zbura. Nici în a călca pe ape, ci în a umbla pe pământ.

E minunat să te afli singur într-o grădină, la răsărit ori la asfințit, astfel încât să te poți cuprinde de prezențele inefabile în reveria absenței oricărui gând.

Pentru cei ce cunosc valoarea și gustul unic al libertății solidare (căci nu poți fi liber decât în singurătate)…

Ce supriză plăcută să descoperi cât de plină poate fi singurătatea.

Oameni buni. Bunătatea se regăsește peste tot în viața de zi cu zi, semn că Dumnezeu e și-n cele mai mărunte lucruri: în hrana de pe masă, în poveștile de seară, în iubire, în belșugul holdelor și sporului cirezilor, în sport, muzică și cărți, în creșterea copiilor – peste tot unde curge plăcerea și grația strălucește. Și chiar în momentele noastre cele mai grele, de vanitate și lăcomie, dacă privim în jur putem vedea, în apropiere, lumina bunătății oamenilor obișnuiți.

Nimic nu e mai moale și mai subțire ca apa. dar să-i înțelegi tăria este o artă. Că ceea ce este slab devine puternic și că din duritate curge blândețea pare a ști oricine. Și totuși nineni nu se comportă ca și cum ar ști.

Cel ce zâmbește e mai puternic decât cel ce răcnește.

Mulțumirea… aceasta vine ca urmare firească a înțelesului suprem, a marii modestii de a nu face din noi înșine ceva anume, ca și cum am urma un scenariu despre noi înșine, ci de a ne lăsa în voia vieții – de a fi lucrul acela inefabil prin care trece viața. Lasă viața să curgă prin tine.

Viața nu trebuie folosită pentru a face, viața trebuie folosită pentru a fi.

În momentele cele mai tăcute se petrec experiențele cele mai profunde.

Gândește-te la ceva plăcut și vei găsi acel lucru. Care nu este departe – nu e niciodată departe de tine.

Natura creează pentru noi în fiece zi tablouri de o infinită frumusețe, trebuie doar să avem ochi să le vedem…

Aranjarea unui buchet de flori într-o vază dimineața, poate aduce liniștea unei zile agitate – la fel cum ai scrie un poem ori ai spune o rugăciune.

Ieși din vâltoare. Vino în câmpia liniștită de sub cerul cel mare, acolo unde, între noi și stele nu mai e decât tăcerea: nemișcat să stai acolo ascultând vocea care vorbește în tine.

Limbajul a intuit precis cele două sensuri ale faptului de a fi singur. Astfel a creat cuvântul ”singurătate”, pentru a exprima tristețea singurătății. Și a mai creat și termenul ”solitudine” pentru a numi triumful faptului de a fi singur.

Cum mi-aș dori să devin? Ferm, simplu, liniștit, cald.

Facem oare vreun efort atunci când ne bucurăm de frumusețea cerului albastru? Oare e nevoie să exersăm capacitatea de a ne bucura? Nu, evident. Ne bucurăm pur și simplu. Și fiecare secundă a vieții noastre poate fi astfel. Oriunde am fi, oricând ne putem bucura de răsăritul soarelui, ne putem bucura unii de alții, de simplul fapt că respirăm. Nu trebuie să ajungem până în China pentru a vedea un cer albastru și nici să facem călătorii în viitor pentru a conștientiza prezența. Toate acestea le putem atinge, aici, chiar acum.

Nu lăsa fleacurile să-ți tulbure pacea minții… Viața e mult prea pretențioasă pentru a fi sacrificată celor trecătoare și mărunte… Ignoră totul. Rămâi consecvent.

Nu există nici un colțișor liniștit în orașele omului alb, nici un loc în care să poți auzi frunzele, primăvara ori zbârnâitul aripilor de insecte… Indienii preferă sunetul moale al vântului măturând supravața iazurilor, mirosul vântului însuși, spălat de ploile amiezii, ori parfumat de aroma inefabilă a pinilor.

Ascultă în liniștea deplină, Stai nemișcat și deschide-ți mintea… Scufundă-te în pacea eternă ce te așteaptă dincolo de zbaterea dezordonată a gândurilor, de zgomotul acestei bolnave lumi.

Când nu voi avea nimic de făcut nu voi face nimic, netulburat mă voi adânci în pacea stării aceleia, aidoma serii ce se cufundă în marea liniștită.

Să nu ai tot ce-ți dorești este o condiție a fericirii.

Cel puternic, cel liniștit este iubit mereu, dorit mereu. el este ca umbra copacului în deșert, e stânca din calea furtunii.

Din serenitate izvorăște blândețea, adevărata forță.

O minte liniștită supune universul întreg.

Cuvântul care aduce pace este mai prețios decât o mie de alte cuvinte.

Deasupra muntelui e liniște deplină. Și peste vârfurile arborilor De-abia adie briza. Păsările pădurii au amuțit. Așteaptă și tu: în curând vei avea liniște și tu.

Bogăția mea cea mai de preț este tăcerea deplină, în care adun și cresc și păstrez ceea ce nimeni nu-mi va putea lua prin foc ori sabie.

Săracul tânjește după bogăție iar bogatul vrea raiul pe pământ; dar înțeleptul își dorește doar pacea sufletească.

Mintea liniștită valorează mai mult decât o coroană… Atâtea amintiri, atâtea gânduri, atâta fericire, liniștitul somn. Toate le are cerșetorul și le-ar dori un os de domn.

De fapt avem doar o singură datorie morală: aceea de a ne aduce cât mai multă pace-n suflete tot mai multă pace, pe care, la rându-ne s-o oferim celorlalți. Și cu cât va fi mai multă pace-n noi, cu atât va fi mai multă pace-n lumea noastră agitată.

Pacea este a celor ce știu să ofere pace.

Țări ca ale noastre sunt pline de oameni care au peste tot confortul material pe care și l-ar putea dori și cu toate acestea viețile lor sunt pline de disperare mută (explicată uneori) văzând că oricâtă mâncare și băutură ar turna în ei, rămâne un mare gol, ce nu se umple nici cu motocicleta cea nouă, nici cu ultimul tip de televizor și oricât de reușiți ar fi copiii și cât de loiali prietenii ce le populează viețile, golul rămâne totuși… și doare!

Făptuiește nefapta, muncește nemunca, savurează ceea ce n-are savoare, dă importanță lucrului mărunt, fă mult din puțin, răsplătește ura cu virtute, pregătește-te pentru greutăți când este încă ușor recunoaște măreția acolo unde nu este, încă, nimic.

Suntem prinși în această viața mare, din care nu înțelegem decât viața noastră de zi cu zi.

Să trăiești în modestie; să cauți eleganța și nu luxul, rafinamentul și nu strălucirea; să fii important, dar să nu cauți recunoașterea și să ai de toate, fără să fii bogat; să studiezi mult, să gândești în tăcere, să vorbești încet și să fii sincer; să asculți păsările și stelele, pe copii și pe înțelepți; și să ai mereu inima deschisă; să treci toate și să fii curajos.

Cât de puține sunt orele, ori camerele goale din viața mea, în care să  fi putut sta doar cu mine însămi. Prea multe activități, prea multă lume, lucruri, oameni interesanți. Căci nu numai lucrurile comune ne aglomerează viețile, ci și cele importante, deopotrivă. Ca și cum ai deține o comoară exagerat de mare….

Leacul pentru toate bolile vieții se află în adâncul vieții înseși, loc unde putem ajunge doar când suntem singuri. Iar acest gen de singurătate este o lume în sine, plină de minuni și negândite comori. Lume ce ne stă parcă la îndemână și totuși este aproape de neatins.

Adevărata frumusețe trebuie să vină, trebuie adusă, mai bine zis, din tine însuți…

Momentele de extaz pe care le trăim – prin joc, artă ori sex – nu sunt excepții, accidente, ci gustul vieții înseși… Extazul este idee, este scop care poate veni în oricare din zile. Acele momente în care trupul denotă fermitate, când inima este curată și mintea clară, când suntem una cu sufletul nostru și plini de energia vieții, sunt dreptul nostru prin naștere. Nu poate fi chiar greu să te oprești, o clipă, să te răsfeți mirându-te că ești. Copiii fac asta tot timpul. Este un dar al naturii umane care trebuie să fie inima vieții noastre.

Te întrebi de ce pădurile muntelui sunt casa mea și de ce zâmbesc, de ce păstrez tăcerea, de ce până și sufletul meu rămâne perfect liniștit; pentru că el trăiește în cealaltă lume, ce nu aparține nimănui… Înfloresc piersicii. Apele curg.

Este important să înveți cum poate fi înseninată mintea, cum poate fi eliberată de tot balastul, de toate resturile, aruncând de pe umeri povara prea multor preocupări de natură materială.

Corabia vieții să-ți fie ușoară, ia-ți doar strictul necesar – căldura căminului, plăcerile simple, un prieten sau doi care să-și merite numele, cineva pe care să-l iubești și care să te iubească, o pisică, un câine și ceva de îmbrăcat…

Acela este fericitul, simplu țăran să fie ori un mare rege, cel care pacea din casă și-o culegem acela este fericitul.

Nu averea este importantă ci fericirea, dragostea de frumos, prietenia între toți oamenii, fiecare dintre noi în sine, toate acestea sunt viața însăși.

Cel sărac dar mulțumit este bogat, chiar foarte bogat.

Ce lucru simplu și frugal e fericirea; un pahar cu vin o mână de nuci, un godin mic, cântecul mării, aproape… Pentru a ști că aici și acum e locul fericii nu e nevoie decât de o inimă simplă frugală.

Cel ce se știe mulțumi cu cât are, acela va avea întotdeauna destul.

A fi mulțumit cu cât ai deja este mai mare și mai sigură dintre bogății.

Amintirea primelor emoții este legată de pământ și de truditorii ogoarelor. Pământul îmi vorbește despre sărăcie, pe care eu o iubesc și mai presus de orice; nu sărăcia sordidă, a foametei ci a ceea binecuvântată – a simplității și modestiei, asemănătoare pâinii negre.

Corturile noastre sunt mult mai bune; e mereu curat, iarna e cald, vara e răcoare; sunt ușor de mutat. Omul alb construiește case mari, care costă bani mulți, arată ca niște cuști uriașe, căldura soarelui nu ajunge înăuntru, nu pot fi mutate din loc; oamenii sunt tot timpul bolnavi.

În solitudine unde suntem mai puțin singuri.

Singurătatea este sărăcia sinelui, însingurarea este averea lui.

Mai presus de orice să nu uităm că bunătatea în sine este fericire. Este floarea ce răsare dintr-o lungă și plină viață anterioară; mărturie a orelor și zilelor însorite ale sufletului.

Adevărata bucurie este serenă.

N-aș vrea să schimb nimic. Îmi doresc același vechi și dragi lucruri, aceiași arbori și același verde-martin; turturelele, mierlele, colorații pițigoi care cântă și cântă ziua întreagăm cât își văd umbra. Asta-mi doresc și să le știu pe toate la locul lor.

Să simplific. Să nu-mi bat capul cu ceea ce nu este important. Mi-am dedicat viața muncii, până acum. Ar fi momentul să culeg roadele și să învăț cum trebuie trăit ceea ce a mai rămas. Acum va fi timp pentru copaci, pentru iarbă și tot ceea ce crește.

Bând ceai, mâncând orez, zilele vin, zilele trec, privind în jos, spre luciul apei, spre munte-n sus, privind apoi, ce calm, ce pace mă curpinde!

În toate lucrurile există o nesfârșită dulceață și puritate, o liniște primordială ca un izvor de bucurie. Tandrețe fără cuvinte ce curge prin mine, aruncând din rădăcinile nevăzute ale tuturor viețuitoarelor pământului.

Nu te teme să te oprești o clipă și să gândești.

Stând liniștit, nefăcând nimic, primăvara vine și iarba crește pur și simplu.

Aici vom sta împreună lăsând muzica să ni se strecoare în ureche: iar nemișcarea blândă și cu noaptea vor fi însemnele subtilei armonii.

Cu cât devii mai tăcut, cu atât auzi mai bine.

Și astfel, în timp ce toți ceilalți se lasă pradă ambiției și mizerei dorințe de putere, eu voi rămâne în umbră cântând.

Mi-am dorit bogăție sperând că voi fi feircit; Mi s-a dat sărăcia pentru a deveni înțelept. Mi-am dorit lucruri care să-mi umple viața; Mi s-a dat viața să mă pot bucura de lucruri. N-am primit nimic din ce mi-am dorit; În schimb, toate speranțele mi s-au îndeplinit.

Pacea sufletului este fericirea supremă.

Bântuind prin lume în căutarea frumuseții, ori o purtăm în noi ori n-o vom găsi niciodată.

În adâncul sufletului, dincolo de durere, dincolo de divertismentul vieții este o tăcere imensă, vastă – un ocean infinit de liniște, pe care nimic nu-l poate clinti; este infinita pace a naturii înseși, care ”scapă înțelesului”. Și pe care toți o căutăm, peste tot, dorind-o cu patimă, pentru ca, în cele din urmă, s-o găsim în noi înșine.

Există un spațiu al tăcerii în care nimeni nu poate pătrunde. Există o pace primordială pe care o porți în inimă și n-o pierzi niciodată.

Viața ne înghite pe rând. Vom fi cu toții, istorie. Păstrați-vă cumpătul: asta va fi abia peste o sută de ani.

Să fie pace, pace și iar pace, peste tot și-n toate.

Comments

comments